De ce am prefera ca Dumnezeu să nu existe
Smerenia ateului și orgoliul credinciosului
O credință care nu este chestionată periodic nu este autentică. Se reduce la câteva acte rituale devenite automatisme repetitive, care oferă un fals sentiment de siguranță, că ești pe calea cea bună, și te feresc de întrebări reale. Sigur, poți s-o duci așa întreaga viață, probabil că mulți dintre noi chiar așa facem. Dar poate să apară și situația când situația calmă și liniștită în care te scalzi să nu mai fie suficientă. Nici atunci nu este neapărat nevoie să se schimbe ceva. Când se ivesc situații nefericite, când suferința se abate asupra ta, sau când cineva vine cu argumente foarte puternice care să-ți combată credința călduță poți răspunde cu fraze gata făcute. Se găsesc destule în multe surse. Sau poți să te confrunți cu o realitate mai dură și să încerci să-i faci față. Am putea să ne întrebăm, de data asta, cum să-i răspundem unui filosof ateu foarte bine pregătit și care își argumentează pozițiile atât prin recursul la cultura europeană, unde scepticii și necredincioșii sunt legiune de la Iluminism încoace, cât și prin recursul la biologia evoluționistă.
Viața nu are sens, totul este zadarnic pe termen lung, orice impresie că ar exista o semnificație a cosmosului sau a vieții umane este o autoiluzionare. Universul este complet indiferent la dorințele noastre, viața noastră nu contează mai mult decât a unei frunze sau a unei gâze. Suntem produsul unor coincidențe oarbe, totul putea fi și altfel, căci nu există vreun plan prestabilit care să ne ofere vreun loc și rol anume. Existența noastră, ca a oricărei alte vietăți, nu este decât o formă de mișcare a materiei.
De aceea nu are rost să căutăm faimă sau afirmare de sine. Poate ne-ar fi de folos pe termen scurt, căci ne face să ne simțim bine, ne umflă egoul înainte de a fi înghițit de neantul din care a provenit. Dar pe termen lung este doar goană după vânt, căci ne dăm multă osteneală pentru un rezultat care mereu ne va dezamăgi. Am observat, din experiența mea și din ce am văzut la alții, că niciodată nu suntem mulțumiți de modul cum ne recunosc oamenii meritele, știm că merităm mai mult.
Religiile și filosofiile care propun un sens, acum sau după moarte, sunt erori seducătoare. Ele oferă mituri ca să umple o existență sterilă și întâmplătoare, fiind comode psihologic căci ne permit să funcționăm în parametri normali, să ne facem treaba. Ne credem integrați într-un cosmos cu sens, și așteptăm o recompensă fie aici, fie în viața de dincolo. Asta ne face să ne consumăm energia de care dispunem în speranța obținerii unui bine inexistent. Astfel că, să urmărești toate aceste lucruri este total contraproductiv.
Și atunci, ce ar însemna viața bună? În niciun caz să fii un erou, să cauți aplauzele mulțimii, să fii în centrul atenției în timpul vieții și în memoria urmașilor după moarte. Este mai bine să fii un om simplu, să te lași purtat de fluxul vieții, să nu cauți măriri, să nu faci excese, să nu te lași dus de pasiuni distructive. Propunerea aici este să duci o viață simplă, conștient de lipsa de sens a vieții, împăcat cu situația, dar bucurându-te totuși, cu o bună măsură, de plăcerile simple pe care ți le oferă timpul în care trăiești.
Moartea ne sperie doar din cauza atașamentului inutil față de ființa noastră efemeră. Ca să trăim bine trebuie doar să nu ne lăsăm tulburați de evenimente. Chiar dacă nu are vreun rost terestru sau transcendent, putem să ne bucurăm resemnați de întâmplarea că trăim, fără să nutrim vreo vană aspirație spre semnificație. Asemenea idei le găsim în epicurism, stoicism, taoism, budism, dar și în existențialismul absurd din secolul XX. Au și ele seducția lor, de aceea nu este așa ușor de răspuns la ele, cum ar părea la prima vedere.
Partea bună a unei asemenea concepții este că ne smerește automat. Nu putem să ne mai facem iluzii asupra importanței propriei persoane, și nici nu avem vreun motiv să ne mândrim pentru orice realizare am avea vreodată. Iar asta înseamnă că ne putem desfășura liniștiți viața fără frustrări, fără sentimentul că nu primim recunoaștere după meritele pe care ne închipuim că le avem.
Partea dificilă este că să ne pierdem în neant, într-o nirvana în care tot ce este personal se dizolvă în ceva ce nu știm ce, nu este o soluție convenabilă. Mă gândesc că, spre deosebire de religiile și filosofiile orientale, în creștinism persoana umană are o importanță majoră. Suntem destinați unei existențe veșnice. Iar faptul că suntem creați după chipul lui Dumnezeu ne dă fiecăruia o demnitate infinită, pe care împrejurările potrivnice ale vieții nu o pot stinge. Dar asta vine și cu riscurile asociate, adică orgoliu, mândrie, slavă deșartă și celelalte asemenea. Eul în societatea provenită din creștinism este exhibat, nu-și găsește nicăieri locul, luptă pentru recunoaștere, putere, prestigiu, iar asta duce la multe lupte și multă suferință.
Când cineva postulează absența oricărui fel de zeu creator și lipsa a orice fel de sens al vieții umane, atunci te gândești că totul este permis. Iar când spui „totul” nu te gândești la lucruri pozitive. Înseamnă că poți să faci orice îți trece prin cap, cu condiția să nu te prindă poliția. Iar acesta poate fi un argument imbatabil pentru ca cineva să prefere ca Dumnezeu să nu existe. Citeam o povestire în urmă cu mai mulți ani. Un copil mic a fost crescut în evlavie și credință, pe care și le însușise și era unul dintre cei mai buni și credincioși oameni. La un moment dat însă a poftit un lucru mărunt, o bomboană sau ceva asemănător. A furat-o, nu l-a văzut nimeni, nu s-a schimbat nimic cu modul cum îl priveau cei din jur. Dar el știa că Cineva îl văzuse, și că va da seama de furtul său. Era singura persoană care știa. Și nu se împăca cu gândul că va fi dat de gol, că imaginea bună pe care o aveau toți despre el va fi distrusă, chiar dacă asta se va întâmpla foarte târziu, în viața de apoi. Atunci a preferat, în inima lui, ca Dumnezeu să nu existe pentru ca fapta lui să rămână nedescoperită. Și a devenit, în decurs de câțiva ani, ateu, dar nu unul oarecare, ci un activist care propovăduia peste tot că cerul este gol.
Dar este mai bine să nu facem presupoziții despre ce este în sufletul omului, căci, dacă gândim ceva de rău, aproape sigur vom greși. Nimeni nu știe, decât Domnul, adâncul omului, și atunci mai bine să zicem că este mai bun decât ne pare nouă privit din afară, și nu vom greși. Am văzut oameni care nu frecventează Biserica și sunt mai buni, își ajută mai mult semenii decât cei care sunt toată ziua pe la slujbe și îți vorbesc mereu într-un limbaj „duhovnicesc” devenit un soi de limbă de lemn bisericească.
În fața unei concepții radical atee nu ai argumente logice, raționale, nu poți demonstra ceva. Căci dacă existența lui Dumnezeu ar putea fi demonstrată cu rigoare matematică, atunci nu ar mai avea sens credința, ar însemna să ascultăm de El ca de un conducător lumesc, nu ar mai avea valoare nici iubirea, nici jertfa, și nici nu am mai avea discuția despre sensul vieții. Totul ar fi mult prea clar ca să mai prezinte interes, libertatea noastră și putința de a progresa duhovnicește ar fi la fel de a mare ca a unei oi aflată în turmă.
Dar dacă nu o poți combate discursiv, atunci ce poți face? Răspunsul e mult mai greu decât demonstrațiile apologetice. Și acestea sunt foarte bune, dar uneori este preferabil să nu recurgem la ele. Căci o filosofie atee bine articulată ne îndeamnă să-L căutăm, să-L pipăim și să spunem: Este! Înseamnă să ne desprindem de discursul explicativ și demonstrativ, și să căutăm experiența vie, să căutăm acea întâlnire directă pe care nimeni și nimic nu mai poate să le mai nege. Și cam asta este calea pe care se cuvine să mergem.