De ce suntem nefericiți

Suntem nefericiți pentru că ne căutăm obsesiv fericirea

Cei care administrau căminele din Voluntari, la care se mai adaugă și altele descoperite pe tot cuprinsul patriei, unde bătrânii sunt chinuiți și tratați inuman, nu sunt oameni răi, sau nu au fost de la început nepăsători la suferința celor neajutorați. Nu mă interesează o discuție politică, nici cât de extinse sunt azilele groazei în multe locuri din țară, nici cum folosește presa imaginile cu impact emoțional ca să elimine din competiție actori politici importanți ca să facă loc altora.

Toate acestea sunt reale, dar eu aici vreau să înțeleg un comportament și să văd în ce măsură poate fi îmbunătățit.  Acțiunea noastră în lume depinde de mulți factori, ajungem să nu ne mai pese de ceilalți, peste sufletul bun al fiecăruia se depune o crustă, care nu mai lasă să se vadă și să acționeze binele, ci interesele de moment, ghidate de patimi, de poftele pe care lumea se trezește și ni le strecoară în suflet.

↭

Suntem nefericiți pentru că ne căutăm obsesiv fericirea, împlinirea propriului eu, pe care îl limităm la nevoile și poftele noastre. Niciodată nu vom fi pe deplin mulțumiți cu ceea ce avem, primim, putem strânge din jur. Oricât de mult am acumula vom simți că ceva ne lipsește, pentru că nevoia de împlinire va fi mai mult decât toate cele pe care le putem strânge.

Ce putem face? Să căutăm binele pentru aproapele nostru. Cum spunea părintele Steinhardt, „dăruind vei dobândi”. Plinătatea existenței noastre se găsește în golirea de sine, în acțiunea spre bine care se revarsă în afară, către aproapele nostru. Ceea ce îndrept către sinele propriu într-un stil egoist, mă îndepărtează de viață. Și totuși, asta sunt mereu tentat să fac.

Omul este făcut să nu fie singur, de aceea activitatea lui trebuie să se îndrepte către cei care îi sunt aproape. Principala poruncă a lui Hristos este să iubim, să-l iubim pe cel care ne este aproape, ca și pe vrăjmaș, să facem binele și să iertăm răul care ni se face. 

Nouă comuniunea cu cei de lângă noi ni se pare că este o alegere printre altele, un stil de viață pe care îl putem adopta, pentru că este mai plăcut, are niște avantaje psihologice, ne dă o stare de bine. La fel cum am și momente rezervate mie însumi, în care nu îmi mai pasă de nimeni și de nimic, mă concentrez pe propria persoană. dar nu așa este viața creștinilor. Sfântul Siluan Athonitul spunea că  fratele meu este viața mea.

Ideea de a face bine celor din jurul nostru este veche, și nici când nu a fost demodată. Chiar dacă trăim într-o eră seculară, în care creștinismul nu mai înseamnă prea mult, păstrăm totuși rezidual această idee. Este din fondul creștin care s-a laicizat, la fel ca drepturile omului și grija pentru cei sărmani și neajutorați, idei a căror importanță o recunoaștem, ne străduim uneori să le punem în practică, dar nu mai știm de unde le avem.

 A devenit însă foarte greu spre imposibil să mai trăim cu imboldul de a face bine aproapelui nostru, în afara unor momente în care mai mult dorim decât reușim să facem asta. Fiecare suntem locuiți de propriile nevroze, trăim într-o lume care ne stimulează la maxim nevoile, ne grăbim să ni le satisfacem, niciodată nu reușim pe deplin, și de aceea niciodată nu mai aveam resurse disponibile pentru ceilalți. Iar ceilalți sunt și ei, asemenea nouă, existențe egoiste, centrate pe sinele propriu, de fapt pe satisfacerea unor pofte care, în mare parte, sunt induse prin tehnici de marketing. 

Poate avem în mod genuin intenția de a-i sluji pe ceilalți, de a căuta să le facem bine, dar descoperim numai existențe egoiste, închise în sine, asemenea nouă, care vor doar să profite, să folosească oamenii ca mijloace de a-și împlini poftele. Sunt dezamăgit de cei pe care vreau să-i ajut. Intenția mea bună se lovește de intenția perfidă a aproapelui pe care vreau să-l ajut, și ajung ca să am în locul comuniunii pe care vreau s-o creez prin ajutorul pe care-l ofer, o prăpastie de netrecut care se pune între mine și aproapele meu.. 

Societatea occidentală dezvoltă un respect rece și legi care să limiteze posibilitate exploatării barbară a omului de către om.

Adesea când alegem să îi ajutăm pe cei de lângă noi o facem tot în scopuri egoiste. Vrem să fim plăcuți de ei, sau să primim ceva echivalent în schimb, sau să evităm neplăcerile pe care inacțiunea noastră ni le-ar provoca. Facem binele preventiv pentru că știm că altfel am avea de suportat consecințe neplăcute.

Am văzut mulți oameni care simt o stare de bine, de împlinire sufletească atunci când pot să îi ajute pe cei mai săraci și năpăstuiți semeni ai noștri. Persoanele care ajută copiii ai străzii sau bătrânii din azile sau bolnavii gravi în spitale ajung să aibă un optimism și o poftă de viață pe care numai facerea dezinteresată a binelui le pot oferi. Asta ne arată că omul este o ființă care are în structura lui intimă dorința de a face bine, că asta îi aduce împlinire și conștiința 

Numai că lumea aceasta a noastră este căzută în păcat, și nu există ceva bun care să nu poată fi pervertit. Există un bine aparent care vine doar să acopere un rău destul de consistent. Într-o lume secularizată există oameni care fac acțiuni morale, umanitare sau măcar dau declarații despre binele pe care doresc să îl facă.  Numai că adesea oamenii care fac asemenea acțiuni bune ascund existențe sărace, consum de droguri, depresii și tot felul de patimi. Sunt persoane care afișează binele, pentru că așa este dezirabil, dar care de fapt ascund o existență în totală dezordine. 

Acțiunile noastre pot avea două motivații, să urmăresc binele propriu sau pe al celuilalt. Dumnezeu întoarce cumva lucrurile astfel încât, chiar și când urmărim binele propriu, să îl realizăm concomitent și pe al celorlalți. Dacă luăm ca exemplu un om de afaceri, motivația lui este aceea de a obține bani, putere și faimă. Dar, pentru a obține toate acestea, el trebuie să vină cu un produs sau un serviciu pe care oamenii îl doresc, astfel încât binele propriu depinde de binele pe care îl face societății. 

Binele pe care putem să îl facem nu este un plan general, ci se referă la situațiile concrete din viața de zi cu zi, la problemele pe care le avem și la felul în care le putem rezolva astfel încât să aducem cât mai mult bine în jurul nostru. Mulți ne gândim la planuri grandioase, la un bine care se răsfrânge asupra întregii omeniri. Dar, dacă nu suntem șefi ai unor organizații internaționale al căror impact este asupra întregii umanități, ar fi bine să avem în vedere ceea ce putem face imediat pentru cei care sunt în preajma noastră. Este mai simplu să iubim și să dorim binele umanității, o noțiune abstractă care nu ne angajează la nimic, decât pe cei care se află în legătură directă cu noi, cărora trebuie să le suportăm toanele, egoismul, orgoliul, lipsa recunoștinței.

Ca să putem să facem binele pe care-l dorim trebuie să ne dezbrăcăm de identitatea falsă de sine, să nu ne vedem mai buni, mai înțelepți, mai capabili decât suntem de fapt, să nu trăim cu sentimentul orgolios al superiorității față de cei care pot face mai puțin. O existență autentică pleacă de la datele concrete ale propriei ființe, în puținătatea lor. Trebuie să învăț întâi să mă accept și să mă suport pe mine însumi, iar apoi pot construi o relație și cu lumea. 

În fața omului stă alegerea între a fi un eu egoist, care își caută împlinirea poftelor proprii, sau să caut să fac în jurul meu binele de care sunt capabil. Împlinirea eului se face prin golirea de sine, prin dăruirea către ceilalți, fără limite, fără griji de genul: și eu cu ce mă aleg din asta, material sau simbolic, fără să mă gândesc la mine, la avantajele pe care le pot căpăta din vizibilitatea acțiunii mele. Va avea Dumnezeu grijă de sufletul fiecăruia exact măsura în care eu am grijă de viața celorlalți oameni.

↭

O mișcare care caută comuniunea. 

Fiecare om pleacă la drum cu dorința de a face bine în jurul său pentru că ne dăm seama aproape instantaneu că să faci binele dezinteresat îți dă o stare de bine. Numai că ne lovim de oameni egoiști, care vor să profite de bunătatea noastră. Atunci ne simțim folosiți, suntem epuizați, ne retragem, facem binele doar în anumite condiții, dacă ne sunt recunoscute meritele și primim recunoștința și respectul celorlalți. Pentru că simțim că ceilalți ne văd doar ca pe mijloace de a-și satisface poftele ne retragem în sine, ne căutăm  realizarea de sine prin împlinirea propriilor pofte. Și atunci, chiar dacă intenția inițială era pură și dezinteresată, îi transformăm pe ceilalți în mijloace prin care ne atingem propriile scopuri.

Dacă la început eram dornici să ajutăm, acum privim cu suspiciune fiecare cerere care ne este adresată, ne gândim cum vor ceilalți să obțină ceva de pe urma noastră. Fiecare se retrage în sinele propriu și de acolo ne aruncăm priviri unii altora. Știm că nu putem trăi fără ei, nimeni nu își este suficient sieși, dar încercăm să profităm de întâlnirea obligatorie și să nu oferim prea mult, având însă mereu grijă să primim ceva la schimb.

După mai multe încercări eșuate putem constata că este greu să fim buni. Egoismul, orgoliul, puterea poftelor proprii, ca și ale celor ce primesc acțiunea noastră, transformă orice gând bun în ceva unde binele se amestecă cu tot felul de porniri pătimașe. 

Să nu mai facem nimic atunci, căci știm că nicio acțiune bună nu va rămâne necontaminată de răul inerent firii umane? Soluția este mai simplă și mai complicată în același timp, să căutăm ajutor și îndrumare la Dumnezeu. Este simplă, pentru că Dumnezeu este răspunsul la toate întrebările și problemele noastre, oricât de dificile ar fi, este complicată pentru că recurgerea la Dumnezeu înseamnă să mă smeresc, să-L chem mereu în ajutor, să știu că orice acțiune bună a mea este făcută numai cu ajutorul Lui, și că fără El totul este praf și pulbere. Rugăciunea, încredințarea că Dumnezeu ne ajută, ne conduce în actele noastre bune, că El vine și lucrează în noi atunci când îi dăm voie, este singura cale prin care putem face ca acțiunea noastră în lume să fie bună.