Declinul credinței
În Occident sentimentul religios este în scădere continuă de câțiva zeci de ani. Acum sunt evaluate consecințele acestei schimbări. Oamenii sunt mai triști, mai singuri dar și mult mai nervoși decât înainte. Au o viață îmbelșugată într-o societate de consum, dar ceva le lipsește. Lucrurile nu se petrec așa cum s-ar fi așteptat. Sunt aspecte pe care seculariștii care se bucură de fenomenul ieșirii din religie nu le-au luat în considerare atunci când făceau propagandă pentru o societate laică. Dar ele există, nu sunt opinia unor credincioși retrograzi, întorși cu fața spre trecut, incapabili să accepte dinamismul societății și schimbările rapide care au loc. Renunțarea oamenilor la credință are consecințe, rezultatele ei sunt măsurate de sociologi, psihologi și politologi, se simt în starea societății, în interacțiunile dintre oameni. Să aruncăm o privire asupra ceea ce se întâmplă și ce șanse să ne mai revenim avem în viitor.
Una din consecințe este că religia este înlocuită de politică, pentru că omul trebuie să aibă o preocupare și este nevoit să-și umple timpul și mintea cu ceva. Dacă nu-i mai pasă de cele cerești, atunci treburile mundane capătă importanță maximă, mai corect spus, dobândesc exact însemnătatea pe care o aveau problemele creștine. Astfel că, pe măsură ce credința religioasă este în scădere, crește intensitatea aderării la ideologii politice. Schimbările par să fie ireversibile, iar societatea umană nu va mai arăta la fel în viitorul apropiat. După datele sociologice, din 1937 până în 1998 numărul de membri ai bisericilor din Statele Unite a rămas relativ constant, la aproximativ 70% din populație, uimitor de mare pentru societățile occidentale. În ultimele două decenii, cam de când a început primul mandat de președinte al lui Obama, acest număr al credincioșilor a scăzut la mai puțin de 50%.
Seculariștii sperau că astfel scăderea religiozității va duce la o politică mai rațională, pentru că nu vor mai exista pasiunile inspirate de credință. Oamenii vor fi mai liniștiți și se vor împăca mai bine unii cu alții. Vor fi mai raționali și vor căuta împreună să construiască o societate mai bună, mai dreaptă și mai eficientă. Speranțe vane, lucrurile nu au stat deloc așa. Vedem cu câtă îndârjire sunt apărate doctrine politice, atât de democrați cât și de republicani, cât radicalism, câtă ură și extremism sunt puse în joc acum. Oricine se uită la dezbaterile și comentariile din prezent din presă, la stilul de a face politică, la felul în care sunt diabolizați adversarii, la reacțiile exacerbate de pe rețelele sociale, poate să spună fără niciun fel de dubiu că implicarea, radicalismul, extremismul au ajuns la cote maxime. Să fie o întâmplare, un accident de parcurs, sau este ceva în natura politicii seculare care o duce către maximul pasional?
Până la urmă se confirmă ideea că omul este o ființă religioasă. Dar dacă creștinismul tradițional este în declin, atunci altceva vine să îi ia locul. Oamenii se angajează în dispute pe teme politice cu fervoarea pe care o aveau înainte pentru cele religioase. Și nu este vorba numai despre transferul energiei de la o preocupare la alta. Ci și de faptul că ideea susținută este investită cu o putere imensă pentru că mereu omul tinde să aibă o loialitate supremă. Dacă nu mai este Domnul din ceruri atunci va fi, fie omenirea de pe pământ în cazul bun, fie dorințele egoiste ale ego-ului, în mod obișnuit. Iar ideile la care aderă: naționalismul, socialismul, liberalismul sunt servite cu același zel cu care era înainte slujită divinitatea.
Ceea ce se întâmplă acum este o religie fără religie. Stânga trezită a preluat și folosit în mod propriu noțiuni religioase precum păcat originar, ispășire și excomunicare. Omul alb creștin și heterosexual este păcătos pentru că a asuprit sute de ani alte rase și minorități sexuale. Toată bunăstarea lui prezentă se bazează pe stăpânirea celor de altă rasă sau orientare sexuală. Cultura pe care a creat-o este greșită, pentru că îl glorifică pe el, și nu ține seama de cei asupriți, de aceea trebuie ori eliminată, ori cel puțin completată cu creațiile celor pe care i-a nesocotit înainte. Acum el trebuie să își ispășească păcatul, să facă un pas în spate și să aducă în prim plan pe cei care au fost asupriți înainte de el. Cei care nu se supun sunt excomunicați simbolic sau chiar real. Scopul este să se ajungă la un paradis terestru, la o societate diversă și incluzivă, așa cum ne este zilnic cerut de ideologii trezirii. Dar îmi este teamă că, așa cum se întâmplă întotdeauna când cineva vrea să aducă raiul pe pământ, că rezultatul va semăna mai degrabă cu iadul. Este un creștinism caricaturizat, întors pe dos, dar folosit intens pentru că este ideologia de stânga aflată la putere acum și ceea ce propagă universitățile, presa mainstream și centrele culturale.
Mai este o diferență însă. Credinciosul creștin știa că lumea este căzută în păcat, omul este o ființă imperfectă și supusă greșelii, știa că lucrurile se vor întregi, că dreptatea va triumfa fie pe pământ fie în lumea de apoi. Adică nu avea așteptări nerealiste, nu căuta să construiască paradisul aici, suporta nedreptățile atunci când vedea că diverse forme de rău persistă și dau impresia că dețin puterea, căci știa că dreptatea și izbăvirea sunt la Dumnezeu. Pentru creștini viața nu se epuiza aici și acum și de aceea, cei care înțelegeau și trăiau adecvat în creștinism, nu erau radicali și extremiști.
Pot exista seculariști calmi, raționali, moderați, așa cum pot exista credincioși exaltați, gata să facă mult rău pe baza unei credințe pe care o înțeleg prost. Dar prin natura lui, secularismul predispune la exaltare și extremism, pentru că binele și dreptatea neexistând dincolo de lumea aceasta, ele trebuie obținute acum, imediat. Dacă lumea de apoi și dreptatea lui Dumnezeu sunt excluse, atunci dorești binele cu disperare în lumea de aici. Iar binele e înțeles într-un sens strict lumesc. De aici se vede că secularismul poate scoate la iveală toate extremismele și exagerările posibile, căci abrogând eternitatea este condamnat la o urgență disperată de a se bucura de bine în stil lumesc, pentru că vrea să se aleagă cu ceva de la viață, înainte de a ajunge în neantul căruia îi este destinat. Obții ceea ce îți dorești acum sau niciodată.
Problema în Occident este o secularizare a societății. În România și probabil în mai multe țări ortodoxe, este mai grav, căci vorbim despre secularizarea bisericii. Am văzut cum, într-o țară din apropierea noastră, religia a fost transformată într-o ideologie prin care sunt justificate războiul, agresiunea și crima. Și apoi spui că toate acestea le faci, atacând o țară ortodoxă, ca să aperi credința împotriva occidentului secularizat și a ideologiei trezite. Asta înseamnă să folosești cinic credința, să o reduci la un instrument de dominație și să o pui în slujba uciderii semenilor. dacă în Occident există o nepăsare față de credință, în ortodoxie avem avem o instrumentalizare a ei pentru a folosi unor scopuri politice criminale. Nicicum nu-i bine. Pesemne că trebuie găsită o credință care să fie dezbarata de aceste interferențe nedorite.
Ceea ce oferă politica nu poate umple cu adevărat golul spiritual lăsat de dispariția credinței. Pasiunea pentru politică este o nouă formă de idolatrie, iar consecințele vor fi dintre cele mai nefaste. Dacă oamenii nu își vor regăsi credința, atunci societatea o va lua razna rău de tot.
Ώ
Pe măsură ce scade implicarea religioasă a oamenilor, prezența la slujbe și afilierea la cultele creștine, apar alte forme de religiozitate. Este o altă canalizare a nevoii de religie care își găsește noi forme de exprimare, atunci când cele vechi par să nu mai corespundă așteptărilor. Sunt acestea suficiente ca să înlocuiască ceea ce se pierde?
Religia, văzută din perspectivă socială îndeplinește câteva funcții. Mai întâi, oferă un sens pentru viața omului, care știe că se află într-un univers ordonat, în care își are un rol bine determinat. În afara unor cazuri de deficiențe ale unor substanțe din organism, un credincios care își trăiește adecvat credința nu va cădea în depresie sau alte afecțiuni de acest fel. Apoi, oferă ritualuri prin care este marcat timpul și momentele importante ale vieții cum sunt nașterea, căsătoria și moartea. Mai ales ultima este îmblânzită, făcută suportabilă, permițând o viață normală. Un credincios trăiește sentimentul de apartenență la o comunitate, pe care o sprijină și de care este sprijinit. Viața este trăită împreună cu cei care sunt asemenea noastră, ceea ce ne oferă securitate și încredere, precum și posibilitatea de a ne întâlni cu cei de alte credințe, sau fără vreuna, în siguranță, fără ură și fără dorința de a-i schimba cu orice preț. În fine, credința ne inspiră să acționăm pentru a face o lume mai dreaptă, mai bună și mai iubitoare, pentru că astfel împlinim voia divină.
Iar ultima care nu se regăsește între celelalte pentru că depășește cadrul social, este că ne pune în legătură cu Ființa supremă. Dacă cele care țin de partea socială mai pot fi cât de cât îndeplinite și de acțiunile pe care oamenii le întreprind unii împreună cu alții, ultima dintre ele este ireductibilă.
Ce se pune în locul lor poate suplini ceea ce se pierde? Sunt nenumărate încercări, dar se pare că nu. Mai întâi sunt tot felul de persoane, de antrenori spirituali și de curente care pot sau măcar încearcă să ne ofere un sens spiritual, de la diverse orientalisme la spiritualități fără credință, la descoperirea stoicilor și o mulțime de alte soluții de la diverși guru, admirați de lumea bună, care atunci când ajung pe la noi ca să țină conferințe fac săli pline de oameni veniți ca să-i vadă. Care este calitatea lor și ce putere de împăcare cu viața, de găsire a echilibrului le oferă discipolilor, este o altă discuție. Important este că ei oferă o alternativă la religia tradițională, pe care mulți oameni o preferă, probabil pentru că este mai facil așa.
Oamenii se pot grupa după pasiunile lor, legate de orice, de literatură, istorie, fotbal, dans, iar asta să le ofere sentimentul că participă la o comunitate. Se pot întâlni fie prin intermediul unor fundații, fie pe cont propriu pentru a face fapte bune și a ajuta pe cei care se află în nevoie, acțiuni prin care îți satisfaci nevoia de a face bine în jurul tău. Din acestea se vede că ceea ce oferea religia la nivel social și psihologic a fost înlocuit deja.
Toate acestea se fac deja, rămâne să ne gândim cât efect au, cât pot ele să aline nevoia de transcendent a oamenilor. Din datele pe care le avem la dispoziție, se pare că nu pot prea mult. În Occident există un declin al sentimentului de comunitate, crește izolarea socială, oamenii se simt nesiguri și nefericiți. Succesul pe care îl au terapeuții, cantitățile imense de medicamente antidepresive consumate arată că oamenii nu sunt fericiți în starea actuală, situați în afara credinței.
Dumnezeu pleacă dacă este alungat din viața lumii și din inima oamenilor, nu poate însă să nu lase un gol, pe care noi încercăm să-l umplem cu ce putem. Căci suntem făcuți pentru întâlnirea cu El, astfel încât lipsa Lui se resimte dureros, chiar dacă nu conștientizăm de fapt care este cauza. Omenirea va fi tot mai nefericită, va căuta diverse subterfugii ca să uite și să își ocupe timpul cu altceva, și nici când nu se va simți împlinită.
Ce șanse mai sunt acum? Singura soluție este reîntoarcerea la credință. Și pentru asta trebuie acționat. Secularizarea nu se produce de la sine ca un fenomen al naturii pe care doar îl înregistrezi fără să poți să-l determini. Nu poți spune că așa cum vara e cald și iarna frig, tot astfel societățile ajunse la un anumit grad de dezvoltare tehnologică și de dinamică în dezvoltarea lor, devin seculare, se dispensează de credință ca de un fapt din trecut de care nu mai au nevoie. Nu e în firea lucrurilor ca omul să devină necredincios. Starea de acum este rezultatul unui parcurs marcat de gânditori, filosofi, politicieni care au dorit secularizarea, au pus-o în practică pentru a aduce lucrurile la stadiul în care ne aflăm astăzi.
Dar nimic nu este inevitabil. Fără Dumnezeu este mai dificil de trăit decât cu El, au putut să constate asta societățile occidentale. Cine își caută împlinirea în alte locuri, să o facă sănătos. Dar pentru cei care vor să regăsească credința strămoșilor, trebuie să li se ofere o cale de întoarcere. Bisericile care s-au închis pot fi redeschise, slujbele se pot relua, la fel și reintrarea credinței în ritmul zilnic de viață al oamenilor. Totul este să ne dăm seama ce ne lipsește și să dorim să umplem golul lăsat de lipsa Lui.