Hai să ne împăcăm
A venit, de la The Atlantic, ideea să uităm ce-a fost în pandemie, un fel de resetare a trecutului recent, recunoaștem toți că s-au făcut greșeli, că așa e în viață, dar putem continua mai departe. Propunerea de împăcare este bună, oricând e bine ca oamenii să-și îmblânzească pornirile distructive, să se creeze o concordie, și să mergem împreună mai departe, încrezători că vom putea face față unor noi provocări.
Dar parcă nu e chiar așa de simplu. Ai spune că de ambele părți au fost exagerări, că am dat drumul unor cuvinte prea tari din cauza emoțiilor prea puternice care au însoțit covidul. Numai că cele două tabere nu au fost egale și nu au avut aceleași premise, nici același rezultat. Unii vorbeau în numele științei ca și cum ar fi fost un consens fără fisură, al puterii care, pentru binele poporului, impunea restricții care erau gata să anuleze democrația și statul de drept în numele căruia vorbeau.
Sunt lucruri care s-au îndreptat, restricțiile din pandemie au fost ridicate, nu mai trebuie să purtăm mască, nici să ne vaccinăm obligatoriu, putem călători în voie pe oriunde dorim (în eventualitatea că avem și banii necesari). Dar sunt și lucruri care nu mai pot fi îndreptate. Unul ar fi rămânerea în urmă a elevilor după ce școala s-a mutat în online (pot confirma după cât au învățat copiii mei în acea perioadă), altul ar fi închiderea bisericilor, a activităților culturale, a spectacolelor și alte chestii care se făceau cu public.
Să zicem că acestea mai pot fi recuperate. S-a dat drumul la distracție, iar acum afluxul de participanți este mai mare decât înainte de pandemie. Sunt însă alte aspecte unde este un pic mai dificil de recuperat. Mă gândesc la oamenii care au murit fără să aibă covid, din cauză că nu au primit tratamentul necesar pentru bolile lor. La fel cei care s-au vaccinat și au întâmpinat diverse efecte secundare, unul dintre ele, din păcate nu foarte rar, fiind moartea. Cum se vor împăca cei vii, care au susținut toate politicile restrictive covid cu cei care au murit? Poate ultimii i-ar ierta, și ar participa la noua concordie propusă de ziariști, dar numai dacă ar fi supraviețuit.
Se pot acorda oricui circumstanțe atenuante. Sunt de acord că s-a trăit în condiții de incertitudine, nu știam exact ce trebuie făcut, cât este de periculos virusul, ce măsuri trebuie luate, cât de eficiente sunt măștile, tratamentele propuse și cele impuse. N-a existat consens nici măcar între specialiști, dar tocmai asta ar fi trebuit să-i facă pe toți să fie puțin mai reținuți în afirmațiile pe care le-au făcut. S-au creat două tabere, cu foarte multe poziții intermediare, de la susținătorii acerbi ai restricțiilor, până la cei care negau chiar existența virusului.
Numai că cele două tabere nu erau echivalente. Unii vorbeau în numele științei acceptate de autorități, urmau fidel discursul puterii, își însușeau o narativă oficială pe care devenise periculos să o contești, ceilalți erau un fel de Gică contra, pe seama cărora se punea tot răul produs de pandemie, de parcă ei ar fi adus virusul din laboratorul de la Wuhan și ar fi produs îmbolnăvirile. Oricine se opunea unor măsuri evident disproporționate cu gravitatea situației, a fost trecut, indistinct, în categoria conspiraționiștilor periculoși.
Au rămas în memoria oamenilor îndemnurile unor ziariști și intelectuali publici care cereau ca cei care refuză vaccinarea să nu fie primiți în spații publice, ba chiar să fie dați afară de la locurile de muncă pe care le aveau.
Ziariștii au fost cei care au propagat toate măsurile coercitive din timpul covid. În locul îndemnului la reconciliere de acum, bun și el, ar fi fost mai bine dacă atunci ar fi căutat să fie profesioniști, să asculte ambele părți, să investigheze ce era de investigat, nu să se transforme în simpli purtători de cuvânt ai puterii.
A fost o alianță a Puterii politice, a Big Tech și Big Pharma pe care nu o putea învinge nimeni, dacă virusul nu se epuiza de la sine sau dacă nu invada armata rusă Ucraina, moment în care prioritățile au devenit altele.
Această propunere a împăcării ar semăna cu una a torționarilor regimului comunist de împăcare cu foștii deținuți politici: știți, au fost vremuri grele, nici noi nu am știut exact ce se întâmplă, ne-a luat valul, acestea au fost timpurile, unii au avut de suferit, dar acum hai să ne împăcăm și să mergem mai departe împreună ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cel mai grav din toate mi se pare că după experiența covid oamenii nu vor mai avea încredere în politiceni (bine, asta n-ar fi așa grav, nici până acum nu aveau prea multă), nici în ziariști, cu toate că de la ei ne luăm informațiile, și nici în știință pentru că a fost instrumentalizată în folosul puterii. Oamenii devin neîncrezători în acele categorii care ar trebui să asigure libertatea, buna informare, siguranța și progresul societății. Devine un pic mai stresant să fii cetățean în aceste timpuri, știind că cei care sunt angajați ca să ofere liniște și stabilitate se pot transforma în executanți ai unor ordine care se dovedesc ineficiente, ba chiar contrare cetățenilor.
Cu siguranță unii au acceptat varianta puterii pentru că, de bună credință fiind, aveau încredere în știință, iar alții le-au respins nu pentru că aveau mai multe cunoștințe decât primii, ci pentru că făceau opoziție politică și puteau câștiga capital electoral sau, cei care erau pe cont propriu, dovedeau că nu se lasă duși de poveștile puterii. Adică unii puteau greși având intenții bune, iar alții să aibă dreptate chiar dacă erau ignoranți.
Însă nu a fost vorba despre două tabere care se înfruntă, ci de una, a ziariștilor oficiali, care preluau discursul puterii cu aerul că propun cele mai corecte soluții, și alta care era diabolizată pentru că punea întrebări, nu lua totul de-a gata. Acum, când s-a văzut că și primii au greșit, iar cei din grupul al doilea au avut, pe alocuri, dreptate, pe lângă reconciliere ar mai fi nevoie și de o mică reevaluare.
Molima de acum n-a fost foarte gravă, dacă o raportăm la cele care au mai avut loc în istorie. Dar prin efectul de neîncredere ne poate face să fim mult mai puțin pregătiți dacă vreo epidemie mai periculoasă se va produce în viitorul apropiat, cât timp ceea ce s-a întâmplat acum nu va fi uitat. Și va fi mult mai greu să se impună restricții, carantine, vaccinări, sau vreun alt tratament de care ar fi nevoie.
E bine să existe reconciliere. Dar nu prea are valoare, de fapt nici nu e posibilă, în lipsa adevărului și a asumării consecințelor deciziilor de atunci, și punerii lor în aplicare prin presiunea exercitată de presa ce se numea pe sine obiectivă, dar era doar aservită puterii incapabile să facă față situației. Și ar mai fi nevoie de o reevaluare a celor care erau numiți conspiraționiști pentru că nu copiau în exprimare exact ceea ce spuneau experții care au primit girul oficialităților.
Dar, ca să fie și o parte bună, măcar e bine că se face și atât. În China, unde restricțiile au fost mult mai dure și mai de durată, nu am auzit să propună cineva o reconciliere, să recunoască vreun ziarist care a spus prostii respectând linia oficială, că poate a exagerat și ar fi bine să ne revenim. Cât timp discuțiile încă mai sunt cât de cât libere (tema cenzurii în presă și în rețelele sociale, ridiculizarea și diabolizarea opozanților merită o discuție separată) mai putem avea o speranță. S-a terminat cu covidul, unele consecințe au dispărut, altele mai sunt încă valabile, dar putem s-o luăm plini de încredere de la capăt.
Teme pe care să ne reconciliem în viitor mai sunt destule
.